Era calculatorului

Fără-ndoială, preliminariile se consumaseră ceva mai devreme, în încăperile din spate, sub forma unei discuţii calme şi argumentate, încheiate printr-o înţelegere solidă, ca între adulţi. Dar de cum ajunsese în holul cel lung de la ieşire, fiecare pas cu care se apropia de uşă o răscoli din ce în ce mai tare, până când echilibrul de-abia atins se nărui. „Vreau înapoooooi!”, răsună deodată bocetul, şi toate privirile din jur se-ndreptară reflex spre fetiţa cu ciorapi albi şi tutu mov, înainte de-a se întoarce lent şi politicos în alte direcţii. „Te rooooog, vreau să mă mai uit la uuuuuna!”, strigă ridicându-şi nasul cârn înroşit şi ochii învăluiţi în lacrimi către mama surprinsă de ruperea tratatului. Degeaba o trase într-un colţ, unde-şi folosi arsenalul părintesc pentru astfel de situaţii: „vrei să ne facem de râs?”, „am crezut că eşti mare şi nu te mai porţi aşa” sau „mai venim peste câteva zile”- copila de 4-5 ani uitase de restul lumii, renunţa fără regrete la statutul de om matur şi n-avea încredere-n promisiuni. Şoaptele tot mai încordate ale femeii, la pieptul căreia, de sub hanorac, răsărea căpşorul unui bebeluş încă adormit, erau acoperite de jalea cu care fetiţa repeta întruna, indiferentă la orice replică: „Te roooog, mă mai uit doar la uuuuuna! Te roooog, mă mai uit doar la uuuuuna!”. Genul ăla de rugăminte a copiilor, care nu înduioşează, ci enervează, nu convinge, ci învinge. Aşa că mama o chemă din priviri pe bunica ce până atunci se ţinuse deoparte: „Du-o să se mai uite la una...”, zise cu un oftat lung, frecându-şi fruntea. Până să-şi dea seama că reuşise, cea mică mai lansă din inerţie un apel îndurerat. Apoi se lipi de mamaie şi plecă tiptil, brusc ruşinată de toţi spectatorii şi întrebându-se dacă victoria nu avea s-o coste mai încolo. „Să nu staţi mult, că ne prinde ploaia!”, mai apucă să le zică tânăra, care încerca acum să-l liniştească pe sugar.

Nepoata ştia drumul mai bine decât bunica: intră în camera din spate, urcă un rând de trepte, trecu prin coridorul dintre cele două case, coborî alte câteva trepte până în salonul somptuos şi coti către una din camere, care dă în odaia dorită- „Cărţi pentru copii” scrie pe plăcuţa fixată de tocul uşii, iar ea ştie asta, chiar dacă nu citeşte încă prea bine. Merse-ntr-un colţ al standului care tronează-n mijlocul încăperii şi opri în faţa motivului revoltei de mai devreme: o cărticică-alfabet de forma unei gentuţe, care înşiră în ordine obiectele pe care toate domnişoarele trebuie să le aibă la ele. De la apple la zipper, le parcurse concentrată, pe îndelete, mângâind din când în când paginile. Abia la sfârşit interveni amuzată bunica, care-şi drese vocea şi-i întinse mâna când văzu că-ncepe să se uite după alte cărţi. Iar fetiţa o însoţi împăcată.

Mama le aştepta pe o băncuţă de la baza scărilor. „Eşti gata?”, întrebă ea cu un zâmbet în colţul gurii, iar figura micuţei trecu de la remuşcare la mulţumire. „Hai să mergem, e târziu!”, reintră femeia-n rol, trăgând la loc fermoarul peste bebeluşul somnoros. Străbătură din nou împreună holul lung de la ieşire, sub privirile librăreselor care încercau să ghicească dispoziţia copilei- de data asta, totul mergea bine. Dar când ajunse la uşa mare de sticlă, mama se opri, lăsându-şi brusc umerii să cadă. „A-nceput să plouă” sună anunţul ei dezolat, subliniat de un tunet straşnic. „Trebuie să sun după un taxi”. Dar micuţa balerină o zbughi fericită înainte să audă ultima parte: mai văzuse ea o carte-gentuţă roz cu numerele de la unu la zece.

Dezbaterea care n-a fost

Există câţiva factori care condiţionează, în general, succesul unei dezbateri: subiectul trebuie să fie de actualitate – eventual controversat – şi să intereseze segmente largi din societate; invitaţii – decidenţi sau analişti – să cunoască în amănunt tema de discuţie, pentru a semnala probleme, propune soluţii, ridica obiecţii şi combate contraargumente; iar moderatorul trebuie să fie bine informat, să propună subiectele potrivite şi să conducă discuţia astfel încât să nu lâncezească, dar nici să nu se încingă. Săptămâna trecută, într-un hotel luxos din centrul Capitalei, câteva zeci de oameni îmbrăcaţi la patru ace se strângeau la o conferinţă care părea să ofere toate ingredientele reuşitei: subiectul era fierbinte („Reforma în sănătate, între responsabilitatea cheltuirii fondurilor şi nevoia de schimbare“), vorbitorii de marcă (printre ei, dnii prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, dr. Vasile Cepoi, secretar de stat în MS, şi prof. dr. Cristian Vlădescu, directorul general al Şcolii Naţionale de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar), iar moderatorul – Sorin Pâslaru, redactor şef al Ziarului Financiar, unul din organizatorii evenimentului – demn de încredere.

Însă nici nu se aşezaseră bine participanţii în scaune, că primele impresii s-au şi destrămat. De pe scena aranjată ca pentru un Davos al sănătăţii, tocmai amfitrionul dimineţii ne introducea în subiect cu câteva date eronate (cum că, între 2005 şi 2010, numărul medicilor din România ar fi crescut cu 5.000), interpretări îndoielnice (starea de sănătate a populaţiei s-ar fi îmbunătăţit, în aceeaşi perioadă, dovadă fiind scăderea numărului de cazuri de boli diareice acute, hepatite şi tuberculoză) şi aprecieri copilăreşti („la spitalul Foişor, de pildă, sunt lucruri bune, lucruri noi, paturi cum vedeam în Occident, pe care le acţionezi printr-un buton“, deci „lucrurile se mişcă“). Nu avea, de altfel, să mai treacă mult până când secretarul de stat îi reproşa acestuia pregătirea superficială pentru ocazie, în chicotele şi chiar aplauzele asistenţei, care, în sine, se lămurise deja. Din momentul în care unul din motoarele esenţiale ale dezbaterii s-a dovedit defect, evenimentul s-a redus la transmiterea nestânjenită de mesaje, unele cunoscute, altele previzibile. Dl dr. Vasile Cepoi a reafirmat deschiderea Ministerului Sănătăţii spre dialog, precizând că, momentan, se desfăşoară consultări pe tema reorganizării sistemului de asigurări de sănătate, a sistemului spitalicesc şi pe cea a calităţii serviciilor medicale; după ce a demonstrat că funcţionarea sistemului nu este oglindită de indici de morbiditate şi mortalitate, ci, spre exemplu, de cel de mortalitate evitabilă sau de indexul consumatorului de sănătate, la care România se situează pe ultimul, respectiv, penultimul loc în UE, dl prof. dr. Vlădescu a dat noi lămuriri legate de proiectul abandonat al legii sănătăţii, la realizarea căruia contribuise; dl prof. dr. Astărăstoae a reafirmat că, în ultimii patru ani, numărul medicilor a scăzut, explicându-şi rezervele la adresa proiectului de lege retras; iar dl Pascal Prigent, directorul general al unei mari companii farmaceutice, reamintea că 40% din creşterea speranţei de viaţă din ultimele decenii se datorează accesului la medicamente inovatoare, dând glas şi nemulţumirii legate de taxa clawback…

Aşa s-ar scrie povestea unui eveniment ambiţios, la finalul căruia unii jurnalişti ridicau din umeri: „Şi eu ce relatez de aici?!“… Dintre temele generos anunţate pe ordinea de zi – care sunt problemele sistemului sanitar şi ce soluţii există, cum funcţionează sistemele de sănătate în alte ţări, cum poate contribui alternativa privată a serviciilor medicale şi asiguratorilor de sănătate, cum pot fi stimulate investiţiile în sănătate, care sunt avantajele şi dezavantajele ca firmele private să administreze toţi banii din sănătate – nu toate au fost abordate şi niciuna aprofundată, cu atât mai puţin lămurită, aşa că speakerii şi participanţii deopotrivă au plecat cu aceleaşi opinii şi nelămuriri cu care veniseră. Cât despre pacienţi, întotdeauna plasaţi declarativ în centrul oricărei reforme, aceştia nici n-au fost reprezentaţi la discuţii, ci doar la lunch-ul de final.

Pentru organizatori – o companie de asigurări şi ziarul amintit – conferinţa a fost probabil un succes: a oferit expunere şi ocazia de a socializa cu actori de la vârful sistemului autohton de sănătate; însă pentru profesioniştii care-l compun şi pacienţii pe care aceştia-i tratează, dezbaterea care n-a fost arată că, din eşecul legii retrase înainte de a fi dezbătută, încă nu se trag învăţămintele potrivite.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 8 (1.154) din 24 februarie 2012

Aniversară

Mă uit cu uimire și neliniște la anii și amintirile care se strâng în urma mea. Prima imagine pe care-o pot plasa în timp este cea a mamei, aplecată deasupra mesei, lucrând la tortul cu blat de nucă și cremă de ciocolată pentru aniversarea mea de patru ani.

Asta era acum 26. Au trecut 24 de când aflam că moartea nu-i doar o poveste și tot atâția de când intram la școală, 23 de când deveneam pionier și tot atâția de când la uniformă nu se mai poartă cravată roșie. Au trecut 22 de ani de când m-am mutat în București, 20 de când cântam în corul școlii, 18 de când începeam să mă uit după fete, 16 de când intram la liceu; 14 de când voiam să mor de iubire ignorată, 13 de când sunt bolnav, 12 de când mergeam la facultate, 11 de când sărutam pentru prima oară o fată; 7 de când treceam oceanul, 6 de când lumea era a mea și 5 de când am pierdut-o din nou.

Zilele trecute, aplecată deasupra mesei, mama făcea din nou, la rugămintea mea expresă, faimosul ei tort cu blat de nucă și cremă de ciocolată. Au trecut 30 de ani și mi-e frică: știu că și următorii 30 vor trece tot atât de repede.

Un tramvai numit Gerilă

Tramvaiul dojeneşte maşinile fără încetare- ba că parchează prea aproape de şină, ba că se-nghesuie să facă stânga înainte s-apuce el să treacă. Protestează, dar nu prea-l bagă nimeni în seamă- printre troienele din oraş, soneria lui ca de clopoţel lasă mai degrabă impresia unui colind nevinovat decât a unei ameninţări serioase.

Înăuntru, călătorii agăţaţi de bare stau la pândă ca de obicei- doar împrejurările-s schimbate. Scaune libere sunt o mulțime, dar nimeni nu pofteşte la acelea- poate doar câte-un naiv de-abia urcat, care de cum se-aşează, sare înapoi în picioare, străbătut parcă de-un curent electric. Toţi râvnesc locurile pe care o mână de temerari s-au încumetat să le ocupe măcar vreo două staţii: de-ndată ce unul dă semne că urmează să coboare la prima, trei sau patru pasageri se plasează strategic, pentru a revendica succesiunea la scaunul încălzit.

Geamurile-s congelate pe ambele părți, radiatoarele funcționează cât să nu înghețe la rândul lor. Înfofolită-n scaun, o femeie își împărtășește indignarea cu cei din jur: ”Parcă suntem animale! Păi du-te-n Franța, în Italia, în Belgia, să vezi civilizație! Nu se există să te țină-n frig și să te mai și-ntârzie atâta!”, aruncă ea cu sictir. Nu doar aspectul sau etnia mă fac să bănuiesc că nu și-a cumpărat biletul care s-o îndreptățească să-și ceară dreptul de consumator- din zece urcări în orice vehicul RATB, rareori văd să fie validate mai mult de una-două... Cetățenii și statul, concurenți într-o cursă a înșelătoriei ale cărei consecințe se văd la tot pasul.

Afară, tramvaiul s-a oprit fără speranță de înaintare: o mașină lăsată câș blochează calea. După câteva secunde, vocea soneriei se sparge și se transformă-ntr-o hârâială jalnică. A răcit și clopoțelul.